“Inaintea Tatalui nostru Divin ar trebui sa fim ca si copiii mici. Lui Ii place acest lucru. Si asa are responsabilitatile coplesitoare de a conduce acest univers! El detine totul. El stie totul. El este atotputernic. Singurul lucru care ii lipseste este iubirea noastra. Asta este ceea ce Dumnezeu vrea de la noi: iubirea noastra; increderea noastra in EL.”

“Nu are nevoie ca noi sa nascocim cu atentie definitii teologice. Si El nu vrea rugaciuni care sa fie cizelate pana la perfectiune incat sa-I ofenseze cat mai putin urechile Sale imperiale. El vrea ca noi sa-L iubim in toata simplitatea Sa, ca si copiii mici”.

“Iubirea noastră pentru Dumnezeu nu rămâne niciodată fără răspuns. Şi este chiar mult mai mult decât recompensată, pentru că Dumnezeu ne înţelege chiar şi atunci când toţi cei din jurul nostru ne înţeleg greşit. Pentru că Dumnezeu ne iubeşte chiar şi atunci când toţi ne părăsesc. Pentru că Dumnezeu şi-aduce aminte de noi chiar şi atunci când toţi ceilalţi ne-au uitat. Noi suntem ai lui Dumnezeu şi doar ai Lui pentru eternitate.”

“ Conditiile obiective sunt mereu neutre. Felul cum reactionezi face ca ele sa para triste sau vesele. Lucreaza asupra ta: asupra reactiilor la circumstantele din afara. Fii mereu fericit inauntru. Nu vei fi niciodata capabil sa schimbi lucrurile din exterior, in asa fel incat sa fie mereu placute de tine. Transforma-te.”

Fragment din “Esenta realizarii Sinelui/Intelepciunea lui Paramhansa Yogananda.

El este cel care visează propria ta existenţă. Te-ai lăsat hipnotizat de gândul slăbiciunii tale. Dacă îl vei face pe Dumnezeu responsabil de ea, aceasta te va ajuta să elimini aceste gânduri şi forţa pe care o au ele asupra fiinţei tale. Vei descoperi atunci că este mult mai uşor să recunoşti în tine însuţi imaginea perfectă a lui Dumnezeu.”

“ In procesul de trecere peste karma, atata timp cat ti-e frica de ea, nu te vei elibera complet.Treci peste karma pentru a-ti face placere sa-i treci testele si prin acceptarea in mod curajos a ceea ce –ti impun acele teste.”

“ Dorintele pentru reincarnari il tin pe om mereu ratacitor. Dar o data ce se trezeste in inima o dorinta sincera spre Dumnezeu, eliberarea este déjà asigurata, chiar daca procesul poate dura mai multe reincarnari. Pentru ca acea dorinta de a-L cunoaste pe Dumnezeu este ceva ce trebuie la un moment dat implinit”.

Un vizitator l-a întrebat pe Paramahansa Yogananda: “Este necesară renunţarea pe calea spirituală?” “Da”, i-a răspuns Maestrul. “Indiferent dacă o fiinţă este căsătorită sau trăieşte singură, ea trebuie să simtă că în inima sa este dăruită celui Preaiubit, Cel care sălăşluieşte în templul inimilor noastre. Renunţarea înseamnă înainte de toate non-ataşament. Nu existenţa ta exterioară are importanţă în ochii lui Dumnezeu, ci cum trăieşti în inima ta. Fă din inima ta un templu şi din dragostea ta pentru Dumnezeu, veşmântul tău.”

“Consideră întotdeauna că nu aparţii nimănui şi că nimeni, de fapt, nu îţi aparţine. Tu eşti în trecere pe acest Pământ şi adevăratul motiv pentru care eşti aici este foarte diferit de cel pe care tu îl crezi.”

Fragment din “Esenta realizarii Sinelui/Intelepciunea lui Paramhansa Yogananda.

Dar Dumnezeu nu îmi răspunse, ci se îndepărtă ca o furtună puternică.

Şi după o mie de ani am urcat din nou pe muntele cel sfânt şi I-am vorbit lui Dumnezeu încă o dată, şi I-am zis:
„Creatorule, eu sunt creaţia Ta.
Din lut m-ai plămădit şi Ţie îţi datorez fiinţa.”

Dar El nu îmi răspunse ci se îndepărta cu freamătul a o mie de aripi mlădioase.

Şi după încă o mie de ani m-am urcat pe muntele sfânt şi iarăşi I-am vorbit lui Dumnezeu, zicându-I:
„Tată, eu sunt fiul Tău.
Cu milostenie şi cu iubire Tu m-ai zămislit,
şi prin iubire şi-nchinare voi moşteni împărăţia Ta.”

Dar Dumnezeu nu îmi răspunse şi, precum ceaţa care învăluia piscurile îndepărtate, El se risipi.

O mie de ani mai târziu, când am urcat din nou pe muntele cel sfânt, şi iarăşi I-am vorbit lui Dumnezeu, I-am spus:
„Dumnezeul meu, menirea şi împlinirea mea,
eu îţi sunt ieri, iar Tu-mi eşti mâine;
eu îţi sunt rădăcina din ţărână, iar tu eşti înflorirea mea în ceruri,
şi împreună creştem dinaintea soarelui.”
Iar Dumnezeu se aplecă atunci deasupra-mi
şi îmi şopti-n ureche dulci cuvinte,
şi-asemeni mării care primeşte râuleţul ce aleargă către ea,
El m-a primit în Sine.

Am coborât apoi spre văi şi spre câmpii,
iar Dumnezeu era şi-acolo.

Fragmente din volumul lui Kahlil Gibran – Darul iubirii

Şi ne-am oprit la jumătatea scării
Încrucişându-ne în clipa-ntâmpinării
Săgeţile perechilor de ochi, ca de-obicei
Ah! ochii lui, cum semănau cu ochii mei!

Pe scara sufletului meu
M-am întâlnit din nou cu Dumnezeu -
El cobora solemn din conştiinţa mea
Iar Eu urcam surâzător spre ea!…

De fapt, „vrăjmaşul” meu este tot ceea ce îmi stă împotrivă sau îmi este greu, tot ceea ce nu-mi place sau tot ceea ce îmi displace. Când suntem noi în acord desăvârşit cu ceea ce ni se întâmplă? Bineînţeles, nu e vorba aici de a aproba ceea ce mă pune la încercare, ci de a-l aproba pe Cel ce mă încearcă. Necazul, suferinţa şi moartea, chiar şi mica potrivnicie zilnică nu sunt „voite” de Dumnezeu pentru mine – ce ar mai însemna, atunci, iubirea Lui nebună? – dar dacă le primesc în credinţă „iertându-le că sunt ceea ce sunt”, spunând „da” la ceea ce mi se întâmplă, mulţumind lui Dumnezeu şi binecuvântând totul fără excepţie, Îl întâlnesc pe Dumnezeu în toate, un Dumnezeu care lucrează fără încetare la eliberarea mea. Atunci nimic nu mă mai poate atinge, devin o fiinţă liberă de toate, nu mai depind de nici o circumstanţă sau eveniment, iertarea a devenit pentru mine o stare permanentă. Despre această stare vorbeşte Domnul când spune că ne va da o „bucurie pe care nimeni şi nimic nu o va mai putea lua de la noi” (Ioan 16, 22).

Tradiţia Sfinţilor Părinţi numeşte această stare apatie, nepătimire, stare fără patimi despre care spun că este iubirea cea mai înaltă, adică iubirea lui Dumnezeu în om. Într-adevăr, când omul s-a eliberat cu totul de ego-ul său, de iubirea sa de sine şi de propria sa voie, este copleşit de iubirea lui Dumnezeu care lucrează prin el. Acest om nu mai voieşte decât ce voieşte Dumnezeu şi tot ceea ce voieşte, clipă de clipă, voieşte cu voia lui Dumnezeu. Pentru el, totul, fie că-i place sau nu, este dar de la Dumnezeu, totul este har… şi este mereu fericit.

Interesant de ştiut că în acest punct starea nepătimaşă, libertatea totală este necondiţionată. Toate tradiţiile spirituale ale omenirii sunt de acord asupra acestui punct. Deja stocii făceau din această stare centrul căutării lor, dar şi hinduismul şi alte căi extrem orientale. Aici e punctul central al oricărei mistici şi, în acelaşi timp, numitorul lor comun.

Drumul nu este desăvârşit, o parte a fiinţei noastre acceptă încă ataşamentul şi se agaţă de vechea fire, atâta timp cât nu există o egalitate absolută între minte şi inimă în faţa tuturor rezultatelor şi tuturor circumstanţelor oricare ar fi ele: bine sau rău, respect sau insultă, renume sau blam, victorie sau înfrângere, evenimente plăcute sau dureroase, etc. Doar dacă nimic nu ne mai atinge şi nu ne mai tulbură cunoaştem libertatea şi nu mai avem cuvinte pentru a vorbi: aici vindecare se asimilează îndumnezeirii.”

Parintele Alphonse Goettmann “Vindecare prin puterea iertarii”

“În sfârşit, ultima etapă: exerciţiul iertării. Destins fiind, poţi acum coborî în adâncul în care se află traumatismul ca să ierţi. Dar cum? Unde se manifestă adevăratul dinamism al iertării? Hristos răspunde în Evanghelie: „Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă!” (Luca 6, 2) şi Sfântul Pavel revine la aceasta mereu (Romani 12,14; I Cor. 4,12). Aşadar, este vorba să „binecuvântăm” ce am văzut şi acceptat. Putem face atâtea şedinţe de binecuvântare câte va fi necesar pentru vindecare. Este suficient să repetăm rar şi uşor: „Doamne, fii binecuvântat în ceea ce am trăit sau în evenimentul (numim evenimentul) sau, fii binecuvântat în cutare (numele persoanei)”. Evident, fiecare îşi poate găsi felul personal de a binecuvânta, de a lăuda sau de a mulţumi lui Dumnezeu, ceea ce este acelaşi lucru. Esenţial este să fie o formulă scurtă pe care s-o putem repeta cu uşurinţă.

Această lucrare este infinit mai mult decât o simplă terapie, este de-a dreptul făcătoare de minuni. „A binecuvânta” nu este un cuvânt, ci o făgăduinţă a lui Hristos care se realizează întocmai. Această fecunditate nemaiauzită vine chiar de la Paştele lui Hristos. Prin întreaga Sa viaţă El ne-a arătat calea şi ne-a învăţat să trăim şi noi, la rândul nostru, la fel ca El. Prin întruparea Sa, Hristos S-a pogorât înăuntrul suferinţei şi a morţii. El nu a înlăturat moartea ca să pună viaţă în locul ei, ci a transformat însăşi moartea în viaţă. Mormântul s-a transformat în cămară de nuntă şi Cel ce iese victorios din el este Mirele Înviat. Cântările Liturghiei Pascale sunt pline de această taină care ne întemeiază existenţa. Astfel, „a binecuvânta” îşi revelează aici întreaga splendoare: dincolo de cuvinte, aceasta vrea să spună că Hristos Se pogoară înăuntrul traumatismului meu, înlăuntrul suferinţei mele, în ceea ce este mort în mine şi, acolo, cum a dovedit-o deja, transformă ceea ce este ucigător, în viaţă şi vindecare. Iar eu, cum spune fără încetare Sfântul Apostol Pavel sunt deja înviat, descopăr dimensiunea necondiţionată a vieţii, viaţa dumnezeiască. “

Parintele Alphonse Goettmann “Vindecare prin puterea iertarii”